Despărţiri…

Zilele astea îmi iau “la revedere” de la cunoscuţi. E trist când vezi că unii nu îţi răspund la telefon cu toate că ştiu că pleci în câteva zile. Nu vreau să le cer bani, nu vreau să îi rog nimic, vreau să dau o bere. Totuşi, mă bucur nespus când văd că alţii vor să ne vedem cât mai des acum, “că cine ştie când ne mai întâlnim”. Oameni şi oameni. După cum ziceam, am prea puţini prieteni. Dar buni.

Quit Smoking!

Cyanide & Happiness @ Explosm.net

Anti Hi5

Cred că toţi cunoscuţii mei au cont pe Hi5. Mie mi s-a părut întotdeauna o prostie… Postezi poze cu tine şi alţii îţi lasă comentarii. Aşa te prezinţi tu întregii lumi. Eu am crezut şi cred în continuare că felul în care arăt spune mult prea puţin despre cine sunt. Şi nu spun asta pentru că nu aş fi fotogenic dar prefer să mă fac cunoscut prin cuvinte, prin idei, decât prin imagini. Cum zicea foarte frumos Slug de la Atmosphere:

They say a picture’s worth a thousand words
Well I beg a thousand pardons for each word I’ve used for personal gains
But the letters that float through my head, demote my sentences
Could never be contained by your simple picture frames

Eu nu sunt un set de fotografii. Sunt un set de gânduri.

Am intrat mai demult pe Hi5 şi am văzut profilul la o mulţime de cunoscuţi. Cărţi preferate: “nu citesc”, “10 J Q K As”, “ce?!?” etc. Trist. Netoţilor!

Sunt un leneş

Sunt un leneş. Nu sunt un leneş profesionist pentru că, atunci când vine vorba de profesie, ştiu şi de ore suplimentare şi de nopţi nedormite şi de tot tacâmul. Sunt un leneş amator, doar în timpul liber.

Când am fost la spovedanie, am aflat că nu e un lucru bun. Popa mă întreba de invidie, de îngâmfare, de tot felul şi eu realizam încet încet că nu sunt aşa păcătos cum credeam. Pe urmă m-a întrebat de lene şi a trebuit să recunosc: sunt foarte păcătos.

Oamenii harnici, activi, nu realizează că lenea nu înseamnă să nu faci nimic. Înseamnă să savurezi fiecare clipă a timpului liber. Înseamnă confort şi o stare generală de bine. Îmi place să mă cufund în fotoliu şi să citesc blog-uri. Să mă întind în pat şi să citesc cărţi. Să mă tolănesc pe canapea şi să mă uit la un film. Ce poate fi mai relaxant? Nu pot înţelege cum unii oameni îşi fac de lucru. De ce, dacă poţi să nu faci nimic? De ce să alergi de colo colo când poţi să-ţi îmbogăţeşti spiritul stând pe loc? Mi-ar plăcea ca, la următoarea reîncarnare, să fiu un motan.

Asta e viziunea mea personală, profund filosofica. Pentru un tratat cuprinzător, vă recomand cu căldură Ghidul leneşului. Închei că am de lucru

Bye Bye

Peste o săptămână voi fi ajuns deja în Vancouver. Vinerea viitoare plec din ţară. Joia viitoare plec din Hunedoara.

Joi au venit doi angajaţi de la AGS Movers şi ne-au împachetat. Când veneam cu soţia de la Timişoara acasă ne lua vreo 2-3 ore să împachetăm două genţi. Tipii au împachetat tot ce ducem cu noi acolo în 45 de minute. Câteva cutii cu haine, câteva cutii cu cărţi… Aştia suntem noi la 23 de ani. De fapt, ”you are not what you own”. Dar în orice caz, din momentul în care am văzut genţile împachetate, am început să simt că plec.

Mai am şase zile să-mi iau la revedere de la prieteni, de la familie (duşmani nu am că nu sunt manelist). Singurele motive pentru care aş rămâne în ţară. Dar din păcate nu sunt destui pentru a mă ţine aici. Nu pot spune că sunt trist, ba dimpotrivă, abia aştept să îmi fac o viaţă acolo, doar că nu îmi plac despărţirile – clişeu dar adevărat.

Am citit în Almanahul Caţavencu de anul acesta, Senzaţii Tari, un scurt text, cred că Senzaţii aproape tari din America, cum se simte un emigrant. Pe scurt: primele luni totul pare mai frumos acolo, apoi urmează realizarea părţilor neplăcute, apoi vine dorul de casă şi, în final, după revenirea într-o vizită acasă şi constatarea că absolut nimic nu s-a schimbat, hotărârea că totuşi acolo este acasă. Am mai scris odată mai pe larg, când eram supărat după un drum interminabil cu trenul venind de la Bucureşti şi opt ţigani care au fost daţi jos de poliţie la Piteşti cu scandal, de ce nu îmi place România.

Şi îmi este groază de primele săptămâni acolo. În primul rând că am interţia a 6 luni fără servici, în al doilea rând când mă gândesc că urmează peste 40 de ani de muncă până la pensie şi în al treilea rând de intrarea în ritmul de muncă de acolo care este, cum ne spuneau astă vară la internship, “like drinking water from a hose”. Dar a cam sosit momentul, după atâta lipsă de ocupaţie. Plec cu mintea odihnită şi asta nu e neapărat un lucru bun.

Şi după tot ce am debitat închei cu abia aştept să ajungem acolo. La casa noastra, la noua noastră familie, la curăţenie şi civilizaţie, la o slujbă extraordinară, la un alt nivel de trai. Vă anunţ eu când mi se face dor de România, deocamdată aş folosi verbul “a scăpa” ca să descriu plecarea. Nu sunt patriot.

About

Am vrut să scriu o pagină despre. Despre mine, despre acest blog, pentru că, deşi a început ca unul tehnic, a devenit unul personal şi CV-ul meu poate nu e atât de relevant acolo. Totuşi, despre mine nu prea ştiu ce să scriu. Mai ales acum, când peste o săptămână plec din ţară, peste 10 zile încep noul servici la Microsoft – mai bine o să compun ceva după ce mă stabilesc acolo.

Despre blog ar fi totuşi câte ceva de spus. L-am început ca un blog tehnic pentru că sunt unul din norocoşii care îşi iubesc meseria. Cam la totate proiectele la care am lucrat, am lucrat cu plăcere şi am sperat să dau o mână de ajutor celor care ajung aici să mă citească. După ce am gătat cu licenţa însă, mi-am luat o vacanţă prelungită şi am constatat că îmi place să postez şi “vrute şi nevrute”. Sunt o persoană volubilă – cei care mă cunosc pot oricând să confirme - şi câteodată duc lipsă de audienţă, aşa că scriu. Nu mă consider un scriitor grozav - am dat peste blog-uri incredibil de amuzante, peste blog-uri scrise foarte poetic, ce mai, există mulţi oameni talentaţi în blogosferă – eu sunt doar alt cinic. Totuşi, am câţiva cititori şi mie îmi face plăcere să scriu.

Vreau să explic şi de ce blog-ul este bilingv. După cum spuneam, am început cu unul tehnic. Când am scris articolele despre construirea compilatoarelor, în timp ce lucram la licenţă, am constatat că foarte puţini erau interesaţi de subiect. Nu pentru că ar fi fost proiectul meu deosebit de deştept, doar pentru că subiectul este unul foarte specializat. Atunci m-am hotărât ca post-urile tehnice şi, de fapt, tot ce consider util, să scriu în engleză pentru a putea fi citite de oricine este interesat. Restul scriu în româneşte pentru că mă exprim mult mai uşor. Şi ce scriu în engleză scriu pentru a ajuta cât mai multă lume, nu pentru trafic. După cum puteţi observa, nu am nicio reclamă aşa că traficul nu este important. De fapt, mint. Este important în sensul că mă bucur când sunt citit, că cineva găseşte interesant ceea ce scriu.

Pe partea personală scriu pe unde sunt şi ce fac pentru prietenii cu care pierd legătura câteodată. Scriu despre cărţi, despre filme, despre întâmplări, despre noutăţi în domeniul IT. Mă plâng de una şi de alta deşi mai demult spuneam că prea mulţi o fac şi nu vreau să fiu unul dintre ei. Totuşi, consider că şi aceste rant-uri pot folosi cuiva. Dacă cineva citeşte ce scriu şi sună la Cargus în loc să sune la Fan Courier, dacă un hunedorean se hotărăşte să NU facă nunta la Corviniana… Şi, ca să fiu sincer până la capăt, câteodată îmi place pur şi simplu să comentez.

Cam asta ar fi de spus despre vladr.wordpress.com. Săptămâna asta am scris mult dar nu ştiu dacă voi putea păstra ritmul odată ajuns acolo. Rămâne de văzut. Cu siguranţă vor începe şi post-urile tehnice imediat ce mă apuc de lucru pentru că, după cum spuneam, ce fac fac cu pasiune. Oricum, vă mulţumesc că citiţi.

Un post despre nimic

Am aflat că în timp ce eram plecat pe ProCinema s-a reluat Seinfeld – serialul despre nimic. Aş putea spune “pentru a câta oară?” dar este serialul meu preferat de comedie şi nu m-ar deranja să văd câte un episod în fiecare seară până la adânci bătrâneţi. Spre deosebire de alte dăţi însă, acum înainte de fiecare episod (se difuzează, ca de obicei, câte două pe seară) apar doi inşi care stau la o masă şi comentează episodul. Nu pot să înţeleg de ce. Dacă se doreşte a fi un interludiu comic, aş vrea să îi anunţ că Seinfeld chiar nu are nevoie de aşa ceva, reuşind la început de episod, cu un stand-up de 30 de secunde, să fie de o mie de ori mai amuzant ca cei doi în cinci minute, ca să nu fiu rău să zic cât în toată viaţa lor.

Nu îmi vine să cred că spun asta, dar mai bine băgau reclame în timpul ăla. Şi asta spune multe, având în vedere că ProCinema are pauze publicitare de câte 15 minute sau, cum îmi place mie să spun, au publicitate cu scurte pauze de film.

Unul din cei doi îi spunea aseară la celălalt că nu înţelege cum la americani toate numerel încep cu 555 şi încă patru cifre. Sunt numai zece mii de abonaţi în State? Nu, prefixul 555 este special utilizat în filme pentru că s-a observat cu mult timp în urmă că dacă la TV apare un număr de telefon real, există destui nebuni care să îl formeze

Epic Fail

Să vă povestesc cum să nu furi mireasa. F a venit la nuntă împreună cu prietena lui, M, iar R a venit împreună cu prietena A. Toată lumea ştia că A nu o prea înghite pe M, şi mi-a fost frică să nu se certe tocmai la nuntă, când se vor trezi faţă în faţă acolo. F şi R se înţeleg bine în schimb, aşa că s-au hotărât să fure împreună mireasa.

I-am văzut afară, stând de o parte şi amuţind când m-am dus să văd ce fac, aşa că mi-am dat seama imediat. Le-am spus că dacă vor să fure mireasa să o fure până în ora 12 pentru că obiceiul zice că naşul plăteşte răscumpărarea până în ora 12, după 12 plătind mirele. Nu trec nici zece minute că, ce să vezi, mireasa nu e de găsit.

Cu mireasa dispărută, ies şi eu afară din local la o gură de aer şi – nu îmi vine să-mi cred ochilor – A şi M povesteau şi râdeau. Am aflat ulterior că au “făcut pace”, pentru noaptea nunţii cel puţin, ca să nu strice distracţia generală. La un moment dat, după ce hoţii plecaseră deja de vreun sfert de oră, o aud pe A vorbind cu R la telefon. “Puiuţ, unde eşti? Când te întorci?”, cu o voce de parcă abia se abţinea din plâns. I-a povestit că s-a certat cu M, că s-au bătut. Vă daţi seama că toţi câţie eram de faţă muream de râs. După convorbire, A îşi închide telefonul şi îi spune lui M să facă la fel.

Acum nu are rost să vă spun că F şi R le credeau pe fete în stare de aşa ceva, ştiind cât de bine se înţelegeau. Cunoscând pe R şi ştiind, ca să zic frumos, că A “poartă pantalonii”, deja puneam pariu cu prietenii din jur în cât timp se întoarce mireasa. Nu trec cinci minute când naşul primeşte un telefon de la F şi îl aud zicând “Nu ştiu, s-au certat. Nu ştiu pe unde sunt.” Trec două minute şi mă sună şi pe mine R. “Ce s-a întâmplat cu fetele? De ce nu răspunde A la telefon?”. Eu, normal, îi spun că nu ştiu, că am auzit că s-au certat etc. Mi-l dă pe F la telefon – aceaşi chestie. Ca să pun paie pe foc, le spun rapid o poveste auzită cu o zi înainte, cum că la o nuntă au furat unii mireasa şi au fost plecaţi două ore, până toată lumea din sală s-a plictisit şi s-a stricat atmosfera. Le spun că deja au plecat de jumătate de oră… De unde negocieri, de unde răscumpărare? Îmi închide cu un “Bine”.

Deja, majoritatea tineretului (adică prietenii mei şi a miresei, nu familia şi invitaţii părinţilor) eram adunaţi afară şi muream de râs. L-am chemat pe fotograf să imortalizeze momentul în care se întorc cu mireasa. Mai trec cinci minute şi văd maşina lui R în depărtare. Fetele fug înăutru şi se aşează la o masă să continue poveştile. Imediat, ajunge şi maşina în faţa localului. Eu o iau frumos pe mireasă deoparte să îi povestesc ce şi cum în timp ce băieţii fug disperaţi înăuntru să vadă ce s-a întâmplat. Normal, toţi de afară am pus nişte figuri serioase, pe cât ne-am putut abţine. S-au liniştit când au văzut că totul e în regulă dar deja tentativa lor de a fura mireasa a luat titlul de Epic Fail Am rugat un prieten cu experienţă să le explice cum ar fi trebuit să meargă lucrurile şi cum el a luat o ladă de Jack Daniel’s pe mireasă în loc să o aducă prompt înapoi, pe degeaba.

Le-am mulţumit, printre hohote de râs, fetelor şi le-am promis că după ce vin din luna de miere le scot în oraş şi le fac cinste.

Jerry Seinfeld şi Bill Gates

La magazinul de încălţăminte:

Şi noua familie:

ECall methods must be packaged into a system module

After a long time, I’m writing a new technical post. Actually, I’m translating an older post I written in Romanian since the information about the exception is scarce. I stumbled upon the error while looking into the Assembly.Load method source code (/clr/src/bcl/system/reflection/Assembly.cs) which you can get through Rotor. I noticed that the method just calls another method, nLoad. In the same source file, nLoad is declared as:

[MethodImplAttribute(MethodImplOptions.InternalCall)]
private static extern Assembly nLoad(
    AssemblyName fileName,
    String codeBase,
    Evidence assemblySecurity,
    Assembly locationHint,
    ref StackCrawlMark stackMark,
    bool throwOnFileNotFound,
    bool forIntrospection);

I tried to call the same nLoad method by copying its declaration in my project but I quickly found out that it was harder than expected because StackCrawlMark, as it appears as a parameter, is actually declared as an alias:

using StackCrawlMark = System.Threading.StackCrawlMarl;

Where System.Threading.StackCrawlMark has an internal visibility so it can’t be used outside the assembly. Anyway, I was courious what

[MethodImplAttribute(MethodImplOptions.InternalCall)] meant.

MSDN says it is a method implemented in the CLR itself. After a bit of research, I found out that all methods of this kind are implemented in the ecall.cpp file (/clr/src/vm/ecall.cpp), ecall probably standing for Engine Call. Although the Base Class Library is written in C#, the virtual machine is written in C++. The file contains quite a lot of methods which BCL calls using the above attribute.

Out of curiosity, I tried to call one of those methods myself – not nLoad because of the StackCrawlMark type, but I found something simpler: string GetFullName(). So I create the declaration

[MethodImpl(MethodImplOptions.InternalCall)]
internal extern static string GetFullName();

and call

Console.WriteLine(GetFullName());

Keep in mind, if you want to recreate the experiment, to also add using System.Runtime.CompilerServices; because that namespace contains the attribute MethodImpl.

The result of running the application was a System.Security.SecurityException: ECall methods must be packaged into a system module. This means all calls of the InternalCall kind can be made only from mscorlib.dll and such but no user created assembly.