Mâine e ultima zi din an și ar trebui să stabilesc și eu resolutions cum am văzut că e foarte la modă. Dar până una alta, astăzi mă gândesc la anul ce a trecut. Aș putea spune că a fost cel mai frumos și mai ”încununat de succes” an pe care l-am avut, dintre cei 23 de anișori ai mei…
Anul acesta m-am căsătorit. Am avut o nuntă super, o lună de miere super și m-am ales cu o doamnă Rișcuția numai a mea
Tot anul acesta am luat, în primăvară, Interviul și din octombrie m-am mutat în Richomnd și am început să lucrez pentru cea mai mare și mai tare companie de software din lume.
Am terminat facultatea, am scris un compilator și am luat licența.
M-am lăsat de fumat!!! De 3 luni deja. Mare realizare. Nu spun încă ”hop”, pentru că mi se face poftă din când în când de câte una, așa că încă lupt eroic, dar până acum am reușit…
Și ar mai fi câteva chestii, poate nu atât de mari, dar oricum, de trecut pe listă. Mi-am pus casa la punct. Am slăbit vreo 10 kg – dar mai am de unde și anul viitor, nu e problemă. Am avut, după vreo 2 ani de muncă, jumătate de an liber. Probabil ultima perioadă atât de lungă liberă pe care am avut-o până voi ieși la pensie, așa că e ceva.
Au fost și câteva minusuri, cel mai urât fiind că am aflat că am hipertensiune arterială. Dar supraviețuiesc eu…
Mi-am luat, în sfârșit, un aparat foto mai de Doamne-ajută. Nikon Coolpix S560. Și m-am jucat cu el prin casă. Și dacă tot am făcut poze prin casă, am zis să prezint și colegii noștri de apartament.
Mai jos îl puteți vedea pe Dolfi, delfinul.
Dolfi ni s-a alăturat prin martie 2007, când l-am luat din hotel Novotel, Varșovia.
Hello Kitty mă gândesc că nu mai are nevoie de nicio prezentare…
Pe ea am luat-o de la magazinul Uwajimaya, din Redmond.
Și ar mai fi Snowball.
Pe el l-am salvat acum o săptămână de la Sears, din Richmond Centre, și deocamdată locuiește sub brad, într-un suport de globuri.
Mă gândeam că în sfârșit am crescut mare și eu. Am devenit responsabil. Că acum am nevastă și casa mea și servici și m-am mutat în capătul celălalt al lumii și tot.
Ei bine în România jucam Magic: The Gathetring. Aici am căutat peste tot dar se pare că în Richmond nu se joacă Magic. Niciunde. Asta probabil pentru că 60% din locuitori sunt asiatici, ei ocupându-se cu altele, de la Pokemon și Yu-Ghi-Oh la Gundam. Așa că, de voie-de nevoie, fac o pauză de Magic până când mă mut în State (acolo știu sigur că se joacă la greu).
Și acum câteva zile, fiind în vacanță și având nevoie de un hobby, am găsit altceva în loc de Magic. Aproape la fel de scump. Warhammer 40k. Oricum m-a atras de vreun an, de când am văzut jucându-se în Timișoara. Așa că acum, eu, om serios, cu nevastă și casa mea și servici și mutat în capătul celălalt al lumii și tot, am început să mă joc cu soldăței
Bine, acum pot argumenta că e joc serios, că universul gotic în care se petrece acțiunea nu e pentru copii mici și că e complex pentru că regulile de joc, care le inventam ad-hoc când mă jucam acum vreo 16 ani cu soldățeii pe noptieră, aici sunt explicate în 300+ pagini de manual și câte altele. Dar are rost? Adevărul este că am ajuns să mă joc cu soldăței…
Vineri a fost Boxing Day. Boxing Day este ceva de genul ziua reducerilor în Canada. Și în multe magazine s-a prelungit ca Boxing Week. E ridicol. Am trecut prin mall. Prin mall abia se putea umbla. La magazine erau nu numai cozi, ci și cordoane puse la intrare ca să se formeze coada frumos și câte un angajat la ușă care dădea drumul la clienți să intre doar când ieșeau alții. Și asta, de exemplu, la HVM, care este un magazin de CD-uri cu muzică și DVD-uri cu filme. Sincer eu nu aș fi stat pentru nimica în lume la o coadă din asta jumătate de oră ca să economisesc 2-3 dolari. Mai ales că, desigur, nu erau la reducere ultimele apariții.
Aseară am văzut la știri o coadă la nu știu ce magazin de poșete unde pițipoancele canadiene stăteau la coadă de pe la 5 dimineața și se înjurau ca bătrânii din România, că de ce se bagă peste rând și chestii din astea.
Astăzi am hotărât să merg totuși să-mi caut un aparat foto. Ziceam de mult că vreau unul. Am zis că poate prind totuși ceva reducere de Boxing Week și nici nu sunt așa cozi mari. Ei bine, aglomerație era destulă și astăzi. Aparatele foto care se încadrau în suma pe care eram dispus să o plătesc erau, majoritate, ”sold out”. Și reducerile erau în jur de 10 dolari. Din nou, mi se pare foarte aiurea. Adică mergi și te îngrămădești și stai la cozi și nici nu iei exact ce vrei ci ce găsești pe stoc și asta ca să economisești 10 dolari pentru un aparat pe care oricum ești dispus să dai vreo 200-300. Am plecat scârbit și mă întorc mult după Boxing Day, când își refac stocurile.
Sper că nu las impresia că sunt așa de snob că mai bine arunc cu banii decât să stau la cozi. Nu merge teoria că 2-3 dolari economisiți de aici cu 10-20 economisiți din altă partă se adună la cine știe ce sumă. Pentru că, la cât de mari erau cozile, nu cred că cineva ar reuși să intre în mai mult de trei-patru magazine în minunatele zile cu reduceri. Și chiar nu merită aglomerația și stresul.
Culmea că toată gloata asta de cumpărători, auzind de înfricoșătoarea criză ecnomică, sunt convinși că fac afaceri dacă săptămâna asta fac cumpărături de mii de dolari. Că fac economii. Boxing Day is a scary day…
A sosit momentul să mă apuc din nou de scris, după mica vacanță de Crăciun.
Crăciunul a fost minunat. Am avut brad – unul dintre cei mai frumoși brazi pe care i-am avut până acum. Am avut zăpadă – a nins și totul a fost alb de Crăciun, așa cum mi-am dorit. Pe urmă a început să se topească, așa cum și-a dorit soția. Am avut sarmale, am primit cadouri – semn că am fost cuminte anul ăsta. Singura diferență față de aliți ani a fost că nu am avut Tuborg Christmas Brew. Dar am înlocuit cu Jack Daniel’s, așa că e OK
Am avut și primul mini-concediu, de miercuri până astăzi. Relaxant. Deja mă gândesc cu groază că încep iarăși serviciul. Nu știu de ce, dar mă dezobișnuiesc ușor de programul de 8 ore de muncă. Noroc că mai urmează un mini-concediu de joia viitoare.
Am fost la cinema și, înainte să înceapă filmul, am văzut următorul trailer:
Trist. Clint Eastwood era un fel de Chuck Norris pe vremea când tata era de vârsta mea. Bani mă gândesc că a strâns destui. Atunci de ce mai face chestiile astea?
Să fim serioși. Film regizat de Clint Eastwood, cu Clint Eastwood în rolul principal (asta îmi aduce aminte de Sergiu Nicolaescu), care de unul singur, la 80 de ani, se luptă cu găștile din cartier. Puțină demnitate. Sosește la un moment dat o vârstă la care trebuie să pui pușca în cui. Și justițiarii ies la pensie domnule Eastwood.
Ne-am luat un filtru de cafea. În manualul de instrucțiuni apărea, printre alte avertizări, una de genul “A nu se utiliza cu mâinile sau picioarele ude”.
Stau să mă gândesc cum s-a ajuns la avertizarea asta. E clar că lista de imbecilități pe care le poate face cineva cu orice obiect este inepuizabilă. Așa că o secțiune din asta de avertizări cred că începe cu minimul de indicații, cele de bun simț - “A nu se utiliza cu mâinile ude”. Pentru că fabricantul știe că există riscul de a te electrocuta și vrea să transmită asta la cumpărători. Fabricantul nu se gândește însă că, la un moment dat, un tip iese ud leoarcă de la duș, fuge la filtru și realizează că nu îl poate opera pentru că are mâinile ude. Și atunci încearcă cu picioarele. Se electrocutează și dă firma în judecată – “Păi acolo zicea doar de mâini ude, de unde era să știu că mă electrocutez dacă folosesc picioarele?”. Așa că primește o despăgubire și i se dedică o avertizare ca cea cu care am început postul.
Bănuiesc că pe sistemul acesta apar avertizările respective, ca macabra “Nu folosiți cuptorul cu microunde pentru a vă usca animalele de companie”. Altfel, cum ar putea să apară pe o drujbă o avertizare ca “Do not attempt to stop chain with your hands or genitals”!? Se pare că Pământul e plin de oameni care se luptă pentru a primi un premiu Darwin.
Ieri am fost să ne luăm brad de Crăciun. La ferma U-Cut. Să vedeți ce distracții tembele au canadienii.
La ferma aia era un hectar de brazi de toate mărimile, îți luai un fierăstrău, tăiai ce voiai și duceai acasă. Prețul era în funcție de înălțimea bradului. Alte familii cu copii țopăiau pe acolo și se distrau de numai. Și nu am reușit să înțeleg de ce. Noi am înghețat de frig. M-am chinuit să tai bradul ăla, pentru că nu mă pricep să tai copaci. M-am murdărit tot de rășină. Pe urmă ne-am trezit cu bradul de 2 metri în stația de autobuz întrebându-ne dacă ne primește șoferul sau îl car în spate 8 km până acasă. Din fericire ne-a primit dar să nu spun cum am îndesat bradul acolo și câți pasageri nevinovați am împuns din greșeală cu el.
Dar totul s-a terminat cu bine. M-a cuprins “spiritul Crăciunului” de îndată ce m-am oprit din înjurat. Am ajuns acasă, am instalat bradul, e mare, e frumos, azi trebuie să mergem după decorații și să-l împodobim. Toate bune. Și ninge iar…
Am lucrat de acasă în ultimele zile. Pentru că se apropie Crăciunul și majoritatea colegilor sunt în concediu, ritmul de lucru e destul de lejer. Astăzi, în “pauza de masă”, am făcut o plimbare cu soția prin Minoru Park, care este chiar peste drum de noi. A fost superb.
Pozele sunt făcute tot cu bătrânul Benq, pentru că încă nu mi-am cumpărat alt aparat, așa că nu au chiar cea mai grozavă calitate.
După cum ziceam, am fost împreună cu soția în Minoru Park.
Acolo am văzut pescăruși pe lacul aproape înghețat…
…și rațe sălbatice…
…și veverițe prietenoase…
…și iepuri care nu mi s-au părut fricoși deloc…
A fost o experiență minunată…
Pe urmă ne-am retras la The Foggy Dew (Irish Pub), să luăm prânzul și să ne încălzim – asta a fost un fel de cireașă de pe tort pentru mine.
Posted by vladr 
Posted by vladr 
Posted by vladr 
