Uitatul prin magazine

Nu voi înțelege niciodată chestia asta a femeilor cu uitatul prin magazine. Să te plimbi prin magazin și să te uiți. Mai ales când nu ai de gând să cumperi nimic. Și mai ales când te-ai mai uitat prin magazinul respectiv și ieri și alaltăieri…

Dacă merg la Save on Foods după mâncare, singur, fac cumpărăturile în 10 minute. Știu ce vreau să cumpăr, iau raioanele în ordine, pe un traseu optim, și imediat sunt la casă. Când merg cu soția, ne învârtim în zig-zag. Ajungem să ne uităm la te miri ce legume ambalate sau condimente exotice. Mergem dintr-o parte în alta. Punem lucruri la loc pe raft – luăm altele. Save on Foods e doar un exemplu. Oriunde mergem e aceași poveste. Soția se uită. La tot. Ia toate produsele de pe un raft la rând, citește ce scrie pe ambalajul fiecăruia, pe urmă le pune la loc. Întreb “Păi nu iei nimic?”. “A, nu, mă uitam doar”.

Și culmea culmilor – ceea ce m-a determinat să scriu acest post – s-a întâmplat alaltăieri. Ni s-a înfundat WC-ul, nu are rost să intru în detalii. Chestia e că era noapte, nu aveam nimic de desfundat WC-uri prin casă și, mă înțelege toată lumea, dimineața aveam nevoie de el funcțional. Așa că ne uităm pe internet să vedem ce găsim deschis la 11 nopate. Avem noroc – Shoppers Drug Mart, un drug store la 5 minute de noi, este deschis până la 12. Era târziu, ne era somn, dar ce să-i faci? Ieșim la cumpărături.

Ajugem și mergem la raionul corespunzător. Nu găsim mare lucru, găsim totuși o perie de WC. Și ce credeți că face soția, la 11:30 noaptea, în singurul magazin din oraș deschis la ora aia, cu niște mânuși de cauciuc și o perie de WC în coș? Se plimbă prin raionul de cosmetice și studiază diferite cutiuțe. WTF?

Gripa porcească

Nu știu cum stă treaba în România dar aici ne înebunește mass media cu swine flu. La toate emisiunile de actualități, pe toate siteurile cu știri, headline e gripa. Inițial am crezut că e ca gripa aviară, de mor oamenii pe capete, ca să înțeleg pe urmă ce e doar o formă mai gravă de gripă.

La televiziunea națională – harta Canadei – 3 cazuri descoperite în British Columbia, 2 cazuri descoperit în Ontario, 1 caz descoperit în Alberta. “Ne-am ars” mă gândeam. Pe urmă interviu cu o tipă care are gripă: se plângea că o doare capul și tușește. Atât. Era pe picioare, putea să vorbească. Nu înțeleg de ce se face atâta caz. Adică da, e nasol de cei cu sistemul imunitar slăbit, de bătrâni, copii mici, dar asta din câte știu eu e valabil la orice gripă. De ce face mass media atâta caz din asta? Mă simt ca în România…

Încă trei filme

Am văzut Fast and Furious, ăsta ultimul. L-am văzut pentru că le-am văzut pe celelalte și nu aveam ce face în ziua respectivă, nu de altceva – nu sunt fan Vin Diesel și nici nu aș putea spune că m-am omorât după primul Fast and Furious, cel după care s-au apucat toți cocalarii să-și tuneze mașinile. Dar, după cum ziceam, mă plictiseam. Nimic deosebit. Filmul acesta mi s-a părut că a adus mai puțin cu Need for Speed și mai mult cu Carmaggedon – s-au călcat cu mașinile, s-au tamponat, s-au urmărit prin peșteri… Uitați-vă dacă vă place Vin Diesel când face pe durul.

Am văzut și Fighting, un film la care i s-a făcut foarte multă reclamă. A fost așa și așa. Nu atât de prost cum mă așteptam. Nici grozav. Și cu un final absolut previzibil. Dar a mers. Drăguț.

Și ajung la ultimul film pe care l-am văzut – Notorious. Nu am fost fan Biggie niciodată, dar mulți îl consideră cel mai bun rapper al tuturor timpurilor și din astea. Și atunci nu înțeleg cum, în memoria lui, au făcut o comedie cu negri. Faze din film – la 17 ani chiulește o lună de la școală și maică-sa îl ceartă zicându-i că dacă nu termină școala nu va putea să-și ia o slujbă la care el, foarte senin, îi spune “Dar mamă, am deja o slujbă. Voi fi tată!”. Sau cu nevastă-sa. Se certa cu nevastă-sa, o înșela, te miri ce după care – pe cuvânt – îi zicea “Bum bum” și tipa îl ierta. Notorious îl recomand pentru că nu am mai râs de mult atât de bine la un film.

Shaorma-South Dike Trail-Minoru

Ieri am fost după shaormă, cum mi-am propus și am străbătut, într-adevăr, o zonă mai pitorească. Shaormăria era în sud-estul Richmondului. După încă un kilometru spre sud, am ajuns la ocean. Am mers pe south dike trail și am admirat Richmond countryside:

South dike trail mi s-a părut mult mai frumos decât west dike trail-ul pe care am fost data trecută, cu oceanul în stânga…

… și câmpie în dreapta

M-am întors prin Minoru Park, care este superb vara.

Și da, l-am luat și pe Dolfi

Vânătoarea

Ca orice om care a absolvit facultatea la Timișoara, am o slăbiciune pentru shaormă. Din păcate în Canada e destul de greu să găsești o shaormă bună și nesănătoasă cum creșteau prin complex. Din fericire, soția a descoperit un fel de lanț de shaormării – Extreme Pita. O franciză Extreme Pita apropiată de noi se află în New Westminster, la vreo 15 km distanță. Așa că astăzi am decis să îmbin utilul cu plăcutul, sănătosul cu gustosul și tot ce se mai poate îmbina armonios, să mă urc pe bicicletă și să merg până acolo să vânez o shaormă.

Planul meu era să fac mișcare, să dau jos puțin din burtă până acolo apoi să pun la loc cu ajutorul unei shaorme. Ceea ce de fapt am și făcut. Plimbarea a fost foarte frumoasă, din păcate nu am prea avut ce poza. Drumul până acolo străbate o zonă cu ferme – terenuri agricole, tractoare, miros de îngrășământ… Nimic care să merite a fi imortalizat.

Shaorma a fost și ea foarte gustoasă. Desigur, nu ca cea din Complex, dar în lipsă de altceva mi s-a părut minunată… De fapt a fost atât de gustoasă încât mâine, dacă va fi tot vreme bune, mă voi urca din nou pe bicicletă și voi merge să vânez la fanciza din sudul Richmondului, în speranța că dau de un peisaj mai pitoresc pe acolo. Poate îl iau și pe Dolfi.

Politically Incorrect

Constatări după mai mult de jumătate de an de locuit în Canada:

• Toți șoferii sunt indieni. Toți. La taxiuri, la autobuze, peste tot. Ori au indienii vocație pentru șoferit, ori au un fel de mafie care controlează transporturile.
• Toți vânzătorii sunt chinezi. Nici unul nu știe englezește. Oriunde mergi și orice ceri, chinezul îți zâmbește cu gura până la urechi, dă din cap că da, și îți dă cu totul și cu totul altceva decât ce ai cerut. Noroc că o mulțime de magazine sunt cu auto-servire, altfel nu știu ce ne-am face.
• Toți cocalarii sunt hispanici (pentru că români nu prea sunt pe aici). Pe care îl vezi cu tricou mulat cu scris auriu, cu ochelari de soare noaptea, gălăgios – nu are rost să înșir, sigur știți caracteristicile speciei – sigur e hispanic. Se pare că e o chestie a latinilor.
• Toți canadienii (și americanii) sunt urâți. Serios. Trăsătura caracteristică pe care am observat-o la toți sunt fălcile. Obrajii. Au obrajii buhăiți și cu cât înaintează în vârstă, cu atât aceștia se umflă mai tare și se scurg în jos pe față. Cu cât înaintează în vârstă, un canadian (sau un american) seamănă tot mai mult cu un bulldog.

Matinal

Am avut o săptămână grozavă. “Grozavă” în ghilimele, desigur. După ce că am avut un long weekend, cu lunea liberă, în loc să mă lenevesc și eu ca oamenii normali, m-am făcut mai matinal ca de obicei. Nu îmi dau seama de ce. De obicei, după mai multe zile libere, ora la care mă trezeam era din ce în ce mai târzie. Începam încet, cu 8-9. În vreo două zile ajungeam pe la 11. Și dacă era o vacanță lungă, ajungeam și pe la 12-1. Bine, de vacanțe așa lungi nu se mai pune problema în următorii 40 de ani, dar asta e altă poveste.

Acum, după trei zile libere, am început să mă trezesc la 6. Păi treabă-i asta? Din nou vin de la lucru chior de somn, mă chinui să stau treaz toată seara, adorm devreme și a doua zi o iau de la capăt. Măcar mai demult eram sportiv și dacă mă trezeam cu noaptea în cap mergeam să înot. De când am bicicletă, consider că pedalatul până la lucru e suficient. Așa că dimineața beau cafea și mă dau pe net vreo două ore (nu plec la lucru mai repede de 8). Sper să-mi treacă. Dacă voi începe să mă trezesc la 5, nu știu ce mă voi face. Internetul pur și simplul nu este destul de interesant pentru 3 ore.

Misterul șurubului

Dacă tot m-am lăudat ce plimbare cu bicicleta am făcut sâmbătă, trebuie să povestesc și ce s-a întâmplat cu bicicleta. Coborâsem din clădire și mă pregăteam să pornesc. Cum e mai ușor de mers pe stradă decât pe trotuar, am coborât bicicleta pe carosabil și m-am trezit că i-a căzut un șurub. Bun, am luat bicicleta, am luat șurubul și m-am întors pe trotuar. Am învârtit bicicleta pe toate părțile și nici cum nu mi-am putut da seama de unde vine șurubul respectiv. Se pun șuruburi în plus pe biciclete? Doar așa, de decorație? Foarte ciudat. Am stat puțin să mă gândesc – mă întorc acasă sau plec mai deperte cu riscul de a rămâne cu ghidonul în mână ca Will E. Coyote? Până la urmă am hotărât să-mi încerc norocul și, după cum se vede, am ajuns cu bine la destinație și înapoi acasă. Și nici bicicleta nu mi s-a părut să se comporte ciudat – ca și cum i-ar lipsi un șurub. Așa că misterul rămâne nerezolvat. Ce pot spune? Cât timp nu se dezmembrează, toate bune din punctul meu de vedere. Dar tot nu pot înțelege de ce ar pune cineva șuruburi în plus pe o bicicletă. Oare sunt ca nasturii în plus de la sacou?

Cafea – Partea VIII

Mai bine zis Fără Cafea. Ieri ni s-a gătat cafeaua. De fapt alaltăieri, dar am observat abia ieri dimineață. Mai aveam două lingurițe de nes, în caz de urgență. Din păcate era prea puțin și era amestecat jumate-jumate cu decaf. A fost groaznic. Am fost ca niște zombie toată ziua, și eu și soția. Nici nu am crezut că viața e așa grea fără cafea.

În primul rând, m-am trezit ca de obicei pe la 7 (de când am îmbătrânit, mă trezesc foarte devreme). Am băut o cană de nes/decaf. Am ciocnit un ou cu soția și pe la 9 nu am mai rezistat – m-am culcat la loc. Am dormit până la 12. Pe urmă nu am fost în stare de mai multă acțiune decât deplasarea din pat pe canapea și invers.

Unul din noi trebuia să se sacrifice să iasă după o cutie de cafea. Inițial am zis că merg eu. În jur de ora 4 mi-am dat seama că sunt prea lipsit de energie să mă târăsc afară din casă și că nu voi ieși pentru nimic în lume. Atunci s-a oferit soția să iasă. În jur de ora 8, când am văzut-o buimacă și tristă, mi-am dat seamă că nici ea nu va ieși pentru nimic în lume așa că am promis să ies eu a doua zi. Într-un final am fost azi dimineață la 7 după cafea, pentru că intram într-un cerc vicios periculos – fără cafea nu eram în stare să ieșim să cumpărăm cafea. Periculos pentru că, deși astăzi sunt liber, mâine trebuie să merg la servici. Și e clar că nu pot ajunge până acolo fără doza de cofeină.

Așa că ziua de ieri a trecut foarte greu și a fost extrem de chinuitoare. Toată ziua fie am dormit, fie am fost adormiți.  Se pare că nu mai rezistăm deloc fără cafea. Bine, nici mai demult nu ne era ușor fără, dar parcă nici chiar așa… Și degeaba e Starbucks la fiecare colț de stradă dacă nu te poți urni din casă.

Steveston via Dike Trail

După așa săptămână ocupată, astăzi am luat bicicleta și am făcut plimbarea de weekend pedalând. Am mers până în Steveston, de data asta pe dike trail. Richmond este situat pe o insulă, la altitudine zero. Din această cauză, ca să nu fie inundat, orașul e încercuit de o mică porțiune de pământ ridicată și canale de scurgere, chiar lângă ocean (dike). Acolo este și o pistă de biciclete pe care am avut plăcerea să merg astăzi.

Pista se termină în Steveston, într-un părculeț amenajat tot pe malul apei.

L-am dus și pe Dolfi să vadă oceanul, pentru că îi era dor…

Apoi am fost și am cumpărat o pâine proaspătă de la Nicu și m-am întors acasă – pe șosea de data asta. Foarte frumos. Sigur voi repeta excursia.