Rasiști

Am fost la ambasadă cu soția și ne-am luat vizele pentru State. Lejer. Interviul a mers cam așa – tipa se uită că aplic pentru L1 (transfer în companie) și îmi spune “Lasă-mă să ghicesc, lucrezi la Microsoft.” Am mai explicat cum majoritatea angajaților din Canada după un an merg în State cu L1. I-am spus că da. A răsfoit 10 secunde formularele, i-a spus că îi place tricoul meu (am un tricou pe care e desenat un ren și sub el scrie Vancouver), pe urmă a întrebat-o pe soție cum și-a rupt piciorul și a zis că viza e aprobată. Atât.

Pe mine m-au obligat tipii care mi-au întocmit dosarul să aduc diploma de la facultate în original, de m-am dus până în România după ea. Am întrebat dacă nu vrea să vadă diploma sau certificatul de căsătorie sau unul din multele acte care le-am cărat după mine. A zis că nu. Că cer să se uite la astea doar dacă pare ceva dubios și nu e cazul.

Pe de altă parte, un coleg indian mi-a povestit că i-au cerut toate actele și l-au și întrebat ce face și de ce vrea să se transfere și câte altele.

Și la graniță la fel. Până acum nu am avut niciodată probleme să intru în State. Alt coleg indian mi-a povestit că totdeauna are. Îl caută în bagaje și te miri ce altceva. Chiar dacă locuiește de ani buni în America și doar vine din vacanță. El as spus că e pentru că are “the wrong color”. La fel și colegul meu de echipă turc. Când am fost împreună în State am trecut prin vamă în 5 minute. Când a fost singur, vameșii i s-au uitat în mașină.

De aici concluzionez că, dacă nu ar fi atâtea organizații care să se ocupe cu drepturile omului, sunt convins că America ar avea două ambasade – ambasada pentru albi creștini, unde vizele se dau aproape instantaneu și ambasada pentru restul, unde vizele, preferabil, nu se dau deloc. Da, sunt rasiști. Dar nu au voie să spună asta. Ca să poate spune că e coincidență că dacă nu ești alb ești ales pentru “un control aleator”.

Adevărul e că nu prea am de ce să mă plâng, eu fiind alb și creștin. Atât doar că nu-i frumos. Doară ei au inventat politically correct-ul.

Așa da!

Am fost atât de impresionat că am făcut și o poză. Explic: a început să plouă de câteva zile. Mai des, mai mărunt, s-a mai oprit dar, în orice caz, vremea s-a stricat. Și azi dimineață era o baltă imensă în fața blocului. Dacă treceau mașini pe banda respectivă, făceau un duș la pietoni. Eu stăteam pe balcon la o bere și o țigară – m-ați prins, beau de diminineață, dar asta pentru că deja mă simt ca în vacanță – și, uitându-mă la baltă, mă gândeam “uite că se întâmplă și la casele mari”. În sensul că da, Canada, civilizație, chestii, dar tot văd șoseaua inundată. Și pe când gândeam eu asta, a venit mașina din imagine și doi nenea cu pelerine galbene pe ei au făcut ce au făcut și au făcut balta să dispară. Așa că no comment.

În Hunedoara, când ploua tare, nu știu exact motivul – canalizare înfundată probabil – se inunda strada chiar sub balconul apartamentului. Și se inunda serios, nu așa. Apă până la trotuar. Ne puteam distra ore în șir uitându-ne la mașini cum rămân împotmolite. Nivelul apei era atât de mare că reușea să le oprească motorul. Oare de aia sunt gipurile atât de populare în România?

La dentist

Ieri am fost la dentist. Am supraviețuit. De fapt nu mi-au făcut mai nimic încă, doar radiografii, mi-au curățat dinții și mi-au făcut altă programare. Mi s-a părut OK chinezul. Și chinezoaica asistentă. Cum cabinetul e al unei românce – chinezul doar îi ține locul cât e în concediu de maternitate – o mulțime de pacienți sunt români. Așa că asistenta știa câteva cuvinte în românește, ca “ce mai faci”, “închide”, “deschide”… E amuzant să auzi un chinez vorbind românește.

Și mi-au făcut radiografii la toată gura. Aveau un aparat cu un tub din ăla mic și mi-l punea când într-o parte, când în alta. Mi-a făcut mai mult de 10 poze. Și inițial am întrebat-o dacă e OK să mă iradieze atât. Mi-a răspuns că da, nicio problemă, că și numai stând în soare absorb mai multe radiații decât de la aparatul ăla. Pe urmă, înainte să înceapă, mi-a pus o vestă din aia cu plumb WTF?

Cât am așteptat doctorul am povestit puțin cu asistenta. I-am explicat că sunt îngrozit de dentiști pentru că am avut o experiență nasoală când eram mai mic (despre asta poate scriu altă dată) și ea a vrut să fie de treabă și să mă liniștească. Și îmi zice că și ei i-e frică, mai ales de injecții dar să nu îmi fac griji, că doamna doctor are o mână așa ușoară că ea nici n-a simțit când i-a făcut. Pe urmă și-a dat seama că doamna doctor e în concediu și eu o să ajung pe mâna chinezului. A încercat ea să o dreagă, cum că și el e bun dar cam târziu. Cred că eram palid deja – cum naiba să liniștești pe cineva vorbind de injecții???

Pe urmă a venit doctorul și s-a uitat la radiografii și se pare că am câteva carii. Îi explica la asistentă câte programări urmează să-mi facă și ce o să pățesc la fiecare. Aici a fost puțin sinistru pentru că vorbeau în termeni medicali în engleză și nu am înțeles nimic. Așa că nu știu exact ce torturi mă așteaptă. Cel mai nasol e că am aflat de ce nu mi-au ieșit măselele de minte. Se pare că îmi cresc orizontal în gingie și până la urmă va trebui să mă operez să mi le scoată de acolo.

În fine, deocamdată am scăpat. Până pe 6 septembrie.

O jumătate de zi în București

Ia să particip și la un concurs. Nu de alta dar am câteva amintiri din București și este o ocazie bună să le povestesc. Așa că iată principalele motive pentru care e mișto să locuiești în București:

Nivel de trai ridicat

Povestea are loc în vara lui 2007, când a trebuit să merg la ambasada SUA pentru viză, ca să pot pleca în internship. Am fost cu un tren care ajungea la 6 dimineața și cum ambasada se deschidea doar la 9, am decis să merg pe jos din Gara de Nord până în Piața Universității. Da, știu, e mult de mers dar mie îmi place să umblu pe jos, aveam 3 ore de pierdut și m-am gândit că nu îmi dă nimeni în cap pentru că și infractorii dorm la 6 dimineața. Zis și făcut – am pornit la drum. Ce m-a impresionat cel mai mult – pe lângă blocurile cenușii și pe lângă gunoi – a fost că de la Romană până în Universității, la fiecare colț de stradă dormea un boschetar în mijlocul trotuarului cu capul pe bordură. Pe cuvânt. Am văzut 10 pe puțin. Și da, boschetari sunt peste tot, și în Timișoara, și în Vancouver și cam peste tot pe unde am fost dar nici unde nu i-am văzut dormind nonșalant în centrul orașului, în mijlocul trotuarului.

Oameni cinstiți…

Tot atunci am văzut și spiritul de afacerist al bucureștenilor. Tocmai se trecuse la leul greu și, dacă mai țineți minte, toată lumea era obișnuită să taie doar 3 zerouri din sume, nu patru. 10 mii de lei vechi erau 10 lei nu 1 leu. Ei bine taximetriștii veniseră cu o super-ofertă, astfel că pe o mulțime de taxiuri vedeam scris “Numai 8,99 pe km”. Dacă nu erai atent credeai că sunt 8990 și te trezeai că plătești aproape 100000.

A, și trebuie să povestesc despre micul ecosistem economic construit în jurul ambasadei americane. În primul rând, în ambasadă nu ai voie să intri cu ghizdan sau geantă. Desigur, afli asta doar după ce ajungi înăuntru. Și cum o mulțime de oameni veniseră, ca mine, doar pentru viză, cu un sadwich și un tricou de schimb în ghiozdan (tricou care, se pare, amenință securitate Statelor Unite), ne-am trezit într-o situație aiurea. Dar am rezolvat rapid. Am ieșit din ambasadă și m-a salvat nenea care servea cafea la chioșcul de lângă: se oferea să aibă grijă de ghiozdane pentru doar 8 lei. Bun. I-am lăsat ghiozdanul, 8 lei, și m-am întors în ambasadă. Înăuntru, altă surpriză – pozele de pașaport nu erau mărimea potrivită. Ies iarăși din ambasadă și, surpriză, chiar în față era parcată o dubiță în care un nenea cumsecade îți făcea poze instant, mărimea care trebuie. Pentru doar vreo 14 lei.

Probabil că era și o dubiță cu un nenea care îți pregătea cererea de viză dacă aveai nevoie dar, din fericire, asta îmi era completată cum trebuie.

…și ospitalieri

Ce am scris mai sus s-a petrecut în doar câteva ore. Asta e impresia pe care o lasă capitala unui provincial ca mine. Mor când aud “provincial” și ”din provincie”, spuse cu aroganța aia specifică. De genul “A, ești din provincie”, adică “N-am ce cu tine” sau “Asta explică multe”. Nu contează că vii din Cucuieții din Deal sau din Cluj sau Timișoara. Tot provincial ești și tot n-are ce cu tine. Că deh, ce știi tu. Nu ești de acolo, ești înapoiat.

Trafic fluid

Inițial am zis că mă abțin de la a scrie și despre trafic pentru că toată lumea, până și provincialii, știu ce fluid este, cât de politicos și civilizat se conduce și cu ce strictețe sunt respecate regulile. În ziua respectivă, chiar dacă nu am fost cu mașina, tot am avut ocazia să observ asta. Pentru că din Universității m-am dus până la sediul Microsoft să mă întâlnesc cu cineva și pur și simplu nu aveam loc să merg pe trotuar. Să nu mai spun de trecut strada. Să nu mai spun de trecut strada pe o trecere de pietoni dar unde nu este semafor. Și asta era într-o zi lucrătoare, pe la ora 11. Când te-ai aștepta ca oamenii să fie, totuși, la muncă.

Gata, mă opresc aici. Deși am fost de destule ori în București și aș avea destule de povestit. De mult mi-am propus să nu mai ajung acolo decât dacă e neapărat necesar. Și când e neapărat necesar, să rezolv ce am de rezolvat cât mai repede și să plec. Cică “Micul Paris”. Pffff

The Nightly WTF

De ce nu e bine să faci debugging noaptea: Am o aplicație care, printre altele, cheamă niște stored procedures de pe mai multe thread-uri. Aseară am descoperit un bug în componenta de logging – log-urile care trebuiau să fie super detaliate erau niște fișiere goale. Așa că m-am apucat vitejește de depanat. Am găsit problema, am reparat-o și i-am dat drumul la aplicație să văd dacă merge. Surpriză – logul conținea excepția System.InvalidOperationException: Timeout expired.  The timeout period elapsed prior to obtaining a connection from the pool.  This may have occurred because all pooled connections were in use and max pool size was reached pentru fiecare thread care apela un stored procedure.

Excepția înseamnă, de obicei, că un obiect SqlConnection nu este închis cum trebuie (cu SqlConnection.Close()). Și mă apuc să sap prin cod – unde las eu conexiuni deschise? Nici unde. Fiecare conexiune pe care o deschideam era urmată de un try-finally și în blocul finally închideam conexiunea. Ce naiba? Mă uit pe un alt calculator unde rula aplicația – acolo nu era nicio problemă. Încep să mă gândesc ce am putut să stric lucrând la componenta de logging. Și totuși, de ce rămân conexiunile la baza de date deschise, dacă eu le închid pe toate? Panică.

Într-un final am rezolvat misterul – îmi schimbasem parola de curând și serviciul SQL Server, care rula sub contul meu, nu a mai putut face log in așa că era oprit. Eroarea nu o primeam pentru că erau prea multe conexiuni deschise, o primeam pentru că nu se putea efectua nicio conexiune. Și așa am pierdut eu cam o oră azi noapte, ca să depanez nimic.

După bicicletă (hip)

Ieri am fost cu soția să cumpărăm o bicicletă pentru ea. Nu știe să se dea dar vrea să învețe – i-am făcut eu poftă cu plimbările mele. Din păcate nu am putut să o învăț să se dea pe bicicleta mea pentru că e prea mare pentru ea. Așa că ieri am fost la magazin după o bicicletă.

Ajunși în magazin, am început să căutăm. Desigur, fiecare după criteriile lui. Eu căutam o bicicletă nici prea mică – să fie incomodă, nici prea mare – să nu se poată urca pe ea, nici prea scumpă – că doar e entry-level. Ea căuta o bicicletă care să aibe o anumită culoare - să nu fie roz (cică ar fi mers roz dacă nu ar fi avut și aripile roz), să nu fie bej etc., să nu aibe pe cadru pictat un model care, am înțeles, nu mai e la modă de anul trecut (ăsta a fost cel mai mare minus la una din biciclete) și alte astfel de criterii. Am găsit într-un final o bicicletă care să respecte toate condițiile – mărime potrivită, preț acceptabil, albastră și – cel mai important – cu niște floricele pictate pe cadru care se pare că încă se poartă.

Apoi a trebuit să căutăm o cască de protecție. În timp ce eu încercam să găsesc o cască de mărime potrivită – nici prea mică să nu-i încapă pe cap, nici prea mare să nu stea fix – soția căuta o cască de o culoare care să se asorteze cu bicicleta. Normal. Cum să mergi cu bicicleta de o culoare și casca de altă culoare? Am încercat să-i explic că o mulțime de bicicliști poartă veste reflectorizante care sigur nu sunt la modă și că sunt anumite momente în care te uiți după ceva util (a se citi cască de mărime potrivită) nu fashionable. Rezultatul: am găsit o cască ce se asortează cu bicicleta…

Uitatul prin magazine

Nu voi înțelege niciodată chestia asta a femeilor cu uitatul prin magazine. Să te plimbi prin magazin și să te uiți. Mai ales când nu ai de gând să cumperi nimic. Și mai ales când te-ai mai uitat prin magazinul respectiv și ieri și alaltăieri…

Dacă merg la Save on Foods după mâncare, singur, fac cumpărăturile în 10 minute. Știu ce vreau să cumpăr, iau raioanele în ordine, pe un traseu optim, și imediat sunt la casă. Când merg cu soția, ne învârtim în zig-zag. Ajungem să ne uităm la te miri ce legume ambalate sau condimente exotice. Mergem dintr-o parte în alta. Punem lucruri la loc pe raft – luăm altele. Save on Foods e doar un exemplu. Oriunde mergem e aceași poveste. Soția se uită. La tot. Ia toate produsele de pe un raft la rând, citește ce scrie pe ambalajul fiecăruia, pe urmă le pune la loc. Întreb “Păi nu iei nimic?”. “A, nu, mă uitam doar”.

Și culmea culmilor – ceea ce m-a determinat să scriu acest post – s-a întâmplat alaltăieri. Ni s-a înfundat WC-ul, nu are rost să intru în detalii. Chestia e că era noapte, nu aveam nimic de desfundat WC-uri prin casă și, mă înțelege toată lumea, dimineața aveam nevoie de el funcțional. Așa că ne uităm pe internet să vedem ce găsim deschis la 11 nopate. Avem noroc – Shoppers Drug Mart, un drug store la 5 minute de noi, este deschis până la 12. Era târziu, ne era somn, dar ce să-i faci? Ieșim la cumpărături.

Ajugem și mergem la raionul corespunzător. Nu găsim mare lucru, găsim totuși o perie de WC. Și ce credeți că face soția, la 11:30 noaptea, în singurul magazin din oraș deschis la ora aia, cu niște mânuși de cauciuc și o perie de WC în coș? Se plimbă prin raionul de cosmetice și studiază diferite cutiuțe. WTF?

Cel mai dulce laptop

Știți că mă plângeam nu demult ce aiurea e laptopul Lenovo. Ei bine astăzi, când am ajuns acasă de la servici, am constatat că laptopul meu e dulce. Explic.

Weekendul acesta sunt Paștele. Paștele lor – nu știu ce religie predomină aici. Pentru asta, mâine e zi liberă. Cum Microsoft are grijă de angajați, astăzi am găsit pe birou, fiecare, două ouă mici de ciocolată. Un gest frumos cu ocazia sărbătorilor. Ni le-au dat astăzi pentru că mâine MCDC e închis.

Eu, atent de felul meu, în loc să le înfulec, am zis că le aduc acasă să le împart cu soția. Cum geanta de laptop mi s-a rupt, mai nou îmi car laptopul într-un ghiozdan. Când am ajuns acasă am văzut că ouăle nu au fost atât de atente ca mine și s-au topit. Și cum laptopul era chiar deasupra lor, s-a mânjit tot. Scriu aceste rânduri după jumătate de oră de curățat la el. Și tot a rămas ciocolată topită în CD-ROM și într-o grămadă de găurele. Nici nu îți dai seama câte găurele, șanțuri și adâncituri există pe un laptop până nu trebuie să cureți ciocolată topită din el.

Hello Kitty, Forest Gump și idioți compleți

Hello Kitty

Azi dimineață mi-am luat inima în dinți și, în sfârșit, am tăiat bradul. Cu fierăstrăul de la Ikea (a trebuit să mergem până la capătul orașului la Ikea ca să găsim un fierăstrău). L-am tăiat bucăți și l-am pus în plasele de la Ikea (plasele de la Ikea sunt mari). Și, normal, m-am tăiat cu fierăstrăul. Am știut eu ce am știut când m-am făcut programator – nu am vocație pentru chestii din astea. Când a trebuit să bat cuie, mi-am dat cu ciocanul peste degete. Acum, când a trebuit să tai cu fierăstrăul, m-am tăiat pe mână.

Cu ocazia asta am aflat că nu avem dezinfectant în casă. Nici spirt nici betadină nici nimic. Noroc cu soția, care a venit cu o idee grozavă – mi-am dezinfectat rana cu un strop de whiskey. M-am simțit ca în vestul sălbatic. Pe urmă mi-am pus un leucoplast. Noroc cu soția, care a insistat să luăm leucoplast cu Hello Kitty. Și acum am pe mână un leucoplast mare și roz de pe care se uită la mine trei Hello Kitty.

Forest Gump

Dupămasă am fost să-mi cumpăr bicicletă. Tot am plănuit eu asta de mult. Și acum, când a început să fie vreme mai bună, o tot țineam în sus și în jos că vreau bicicletă, ca un copil mic. Ei bine astăzi am fost și mi-am luat.

Și venind de acolo, pe bicicletă, desigur, aveam impresia că arăt ca Forest Gump. Mi-a venit să râd de mine tot drumul. Să explic: am întrebat pe nenea de acolo ce te obligă legea aici să ai că să fii în regulă. Și mi-a spus că trebuie cască obligatoriu. Acum mie mi se par ridicole căștile. În primul rând pentru că, dacă dă un tir peste tine, te faci praf cu cască sau fără. În al doilea rând, dacă nu dă un tir peste tine, doar cazi de pe bicicletă, supraviețuiești, cu cască sau fără. În al treilea rând pentru că mie personal mi se par caraghioase. Dar dacă trebuie, trebuie. Mi-am luat cască.

Desigur, m-am dus după bicicletă în blugi. Nici nu am pantaloni de trening, decât unii scurți și era destul de frig afară cât să nu merg în pantaloni scurți. Și eu port pantaloni puțin mai largi, relaxed fit, că așa îmi stă bine. Ca să mă urc pe bicicletă a trebuit să mi-i trag cât de sus se poate.

Și așa pedalam eu spre casă – cu o cască ridicolă pe cap, cu blugii trași până la piept și cu un leucoplast cu Hello Kitty pe mână.

Idioți compleți

După cum ziceam, îmi venea să râd de mine. Dar, din fericire, se poate și mai rău. După ce am dus bicicleta acasă, am fost la mall să mă întâlnesc cu soția, pe care o lăsasem la cumpărături. Ajung mai repede și, ca să pierd vremea, intru într-o librărie. Și acolo văd cât de cretini pot fi oamenii de pe continentul ăsta. Voiam să zic canadienii dar și americanii intră aici, pentru că sigur cartea era tipărită în State. Ce carte? Fiți atenți: The Complete Idiot’s Guide to Amazing Sex.

Ghidul idiotului pentru sex. Acum nu pot spune că am studiat domeniul, dar știu că există cărți care da, te învață ceva. Știu că dacă vrei plăcere amestecată cu cârcei, Kama Sutra te învață contorsionism. Știu că dacă vrei să încerci ceva inedit și incomod sunt cărți care îți dau idei. Dar Complete Idiot’s Guide??? Din titlu îți dai seama că te ia de la zero și te învață doar chestiile de bază.

Și întreb, cât de idiot poți fi să ai nevoie de un manual pentru asta? Că doar nu a apărut de ieri-de azi. Everybody is doing it. Se descurcă orice animal, s-au descurcat toți strămoșii tăi de la Adam și Eva (cum zice manualul creaționist de biologie) sau de la brontozaur la cimpanzeu și pâna la homo sapiens și tu ai nevoie de un manual? Păi dacă ești în situația asta, nu mai bine o lași baltă? Așa, ca să se bucure generațiile viitoare de beneficiile selecției naturale.

Vedeți, se poate și mai rău ca Forest Gump.

O, brad frumos

V-am spus că noi încă avem bradul de Crăciun pe balcon? Asta pentru că aici toată lumea este atât de preocupată de reciclare, eco-nu-știu-ce și eco-nu-știu cum, că nu ne-am putut scăpa de el.

După sărbători, primăria a aranjat să ia brazii de pe marginea drumului, dar asta doar în cartierele de casă. Adică dacă stai la casă, scoți bradul în fața porții, îl lași acolo și vin și ți-l adună. Ei bine noi stăm la bloc și în zona asta nu a existat așa ceva. Acum poate vă întrebați de ce nu l-am aruncat la gunoi. Păi nu e așa simplu. Pentru că gunoiul este de vreo 2-3 feluri, într-unul arunci cartoane, într-unul aluminiu, într-unul altceva – chestia e că nu poți arunca un brad în nici unul din tomberoane. Și mai au și camere de filmat prin clădire și chestii, nu poți să te prefaci că nu știi care-i faza și să-l arunci pe furiș. Așa că a trebuit să ne interesăm ce trebuie să facem cu el. Cică trebuie dus la un centru de reciclat care primește brazi. Dar nu dus oricum, trebuie tăiat în bucăți mai mici de nu-știu-câți centimetri.

Eu am avut o idee când am fost în Redmond. Dacă tot închiriasem mașină, am zis să-l luăm cu noi și să-l aruncăm de pe vreun pod, dar nu m-a lăsat soția. A rămas să-l ducem la reciclat. Doar că nu am avut fierăstrău. Și nici fierăstrău nu găsești oriunde, că prin zonă sunt plăcintării și magazine de haine, de unde fierăstaie. A trebuit să cumpărăm unul de la Ikea, care este în cealaltă parte a orașului. Pe urmă, recunosc, mi-a fost lene să mă apuc să-l tai. Pe urmă s-a stricat vremea și nu îmi vine să stau o oră afară în frig și să tai lemne. Plus că centrul de reciclare e la câțiva kilometri buni de noi. Trebuie să car ditamai bradul ciopârțit în alt capăt de oraș. Așa că spiritul Crăciunului e încă cu noi. Bine, acum e uscat și portocaliu, dar e încă cu noi. Eu zic că tot mai bine l-am fi aruncat de pe un pod.