Mâine vine firma să ne mute tot apartamentul. În seara asta strângem, împachetăm, curățăm. Live pe Twitter.

UPDATE: Mda, nu mai merge Twitter. Prima dată când îl folosesc și eu serios și uite ce pățesc. Bad user experience! Bad!

UPDATE 2: Se pare că Twitter a fost hacked. Și-au găsit momentul. Tocmai când voiam să povestesc cum a trebuit să curăț eu carpeta că la soție îi era frică de mașinărie.

UPDATE 3: Twitter is back online.

Încep plângându-mă iară că nu am mai văzut un film bun de multă vreme. Sau dacă filmul a fost bun, s-a terminat prost.

Înainte să plec în vacanță, am văzut Law Abiding Citizen. Ăsta, dacă nu s-ar fi terminat cum s-a terminat, ar fi fost bestial. Dar au reușit să-l strice. Nu povestesc finalul, dar trebuie să spun că m-a dezamăgit. Totuși, filmul merită văzut.

În avion, zburând spre România (zborul Vancouver-Toronto, pentru că pe Toronto-Munich nu mi-a mers ecranul ăla), am văzut The Taking of Pelham 1 2 3. Ăsta m-a enervat. E ceva gen Swordifsh, cu Travolta și oamenii lui deturnând un metrou. Și tot filmul Travolta are un plan super deștept, toate merg conform planului – ca în Swordfish, atât doar că la sfârșit sunt prinși toți (de data spun cum se termină ca să nu vă chinuiți). Cum dracu să vii cu un super plan de deturnat metrou și câștigat milioane și să nu te gândești cum să scapi cu bine. M-a dezamăgit cumplit. Probabil e chestia asta americană unde totdeuna “teroriștii” trebuiesc prinși.

Venind din România, de data asta cu ecranul funcționând, am văzut Year One, o comedie tâmpită. Eu numesc “comedie tâmpită” comediile gen Scary Movie, cu personaje tâmpite, o mulțime de glume și o poveste subțire. Trebuie să menționez că îmi plac comediile tâmpite, atât timp cât glumele sunt bune. De la Year One nu aveam mari așteptări, așa că mi-a plăcut. A fost suficient de amuzant, spre deosebire de alte comedii de acest gen (Meet the Spartans e slaaaab).

Și tot pe avion, am încercat să văd filmele de nota 10 la care am văzut atâtea reclame – The Curious Case of Benjamin Button și The Time Traveler’s Wife. Din păcate (sau din fericire), nu am reușit. Am văzut fix jumătate de oră din fiecare după care am adormit timp de vreo oră. Partea bună e că a trecut zborul mai repede. Așa că le recomand și pe astea dacă nu aveți somn. Da, da, nu sunt suficient de nu-știu-cum ca să apreciez dramatismul și subtilitățile și viziunea regizorului și bla bla bla… dar sunt odihnit

Mă apuc din nou de scris că dacă nu uit cum se face. Am fost foarte ocupat. Am fost foarte ocupat pentru că săptămâna viitoare e ultima săptămână în Canada. Weekend-ul viitor ne mutăm în State. Pachetul de relocare pe care l-am primit e grozav – companie care să ne mute lucrurile (mobilă și chestii), locuință temporară în State până ne găsim ceva, bilete de avion Vancouver – Seattle… tot tacâmul.

Problema e că, se pare, eu trebuie să îi coordonez pe toți. Și nu e ușor. Adică: firma care se ocupă cu împachetatul are nevoie, pe un formular ce trebuie la vamă, să scriu data în care intrăm în State, aeroportul și numărul zborului. Abia apoi pot veni să ne împacheteze. Biletele de avion nu sunt luate, eu trebuie să spun cam când aș vrea să zburăm. Atât că nu putem zbura înainte să vină compania de mutat și nici la mult timp după (pentru că ne vor lua și patul și tot, nu mai putem sta în apartament după ce vin ei). Practic zborul depinde de mutatul lucrurilor și mutatul lucrurilor depinde de zbor. Și pe lângă asta, în intervalul de timp dintre împachetatul lucrurilor și zbor trebuie să ne întâlnim și cu proprietarul apartamentului să-i dăm cheile și să vadă dacă nu am stricat ceva. Complicat de tot.

Și, desigur, mai este și activitatea mea preferată – completatul de formulare. Cu nume, prenume și data nașterii. Neapărat. Abia aștept să ajungem acolo și să se termine toată zăpăceala.

Asta ca să vedeți cu ce m-am ocupat de când am venit din vacanță și de ce nu am mai avut timp de blogat. Plus că iarăși lucrez la două proiecte deodată. Și mă trezesc tot pe la 6 dimineața.

Am fost la ambasadă cu soția și ne-am luat vizele pentru State. Lejer. Interviul a mers cam așa – tipa se uită că aplic pentru L1 (transfer în companie) și îmi spune “Lasă-mă să ghicesc, lucrezi la Microsoft.” Am mai explicat cum majoritatea angajaților din Canada după un an merg în State cu L1. I-am spus că da. A răsfoit 10 secunde formularele, i-a spus că îi place tricoul meu (am un tricou pe care e desenat un ren și sub el scrie Vancouver), pe urmă a întrebat-o pe soție cum și-a rupt piciorul și a zis că viza e aprobată. Atât.

Pe mine m-au obligat tipii care mi-au întocmit dosarul să aduc diploma de la facultate în original, de m-am dus până în România după ea. Am întrebat dacă nu vrea să vadă diploma sau certificatul de căsătorie sau unul din multele acte care le-am cărat după mine. A zis că nu. Că cer să se uite la astea doar dacă pare ceva dubios și nu e cazul.

Pe de altă parte, un coleg indian mi-a povestit că i-au cerut toate actele și l-au și întrebat ce face și de ce vrea să se transfere și câte altele.

Și la graniță la fel. Până acum nu am avut niciodată probleme să intru în State. Alt coleg indian mi-a povestit că totdeauna are. Îl caută în bagaje și te miri ce altceva. Chiar dacă locuiește de ani buni în America și doar vine din vacanță. El as spus că e pentru că are “the wrong color”. La fel și colegul meu de echipă turc. Când am fost împreună în State am trecut prin vamă în 5 minute. Când a fost singur, vameșii i s-au uitat în mașină.

De aici concluzionez că, dacă nu ar fi atâtea organizații care să se ocupe cu drepturile omului, sunt convins că America ar avea două ambasade – ambasada pentru albi creștini, unde vizele se dau aproape instantaneu și ambasada pentru restul, unde vizele, preferabil, nu se dau deloc. Da, sunt rasiști. Dar nu au voie să spună asta. Ca să poate spune că e coincidență că dacă nu ești alb ești ales pentru “un control aleator”.

Adevărul e că nu prea am de ce să mă plâng, eu fiind alb și creștin. Atât doar că nu-i frumos. Doară ei au inventat politically correct-ul.

E groaznică treaba cu jet lag. Și într-adevăr e mult mai nasol după România – Canada decât în sens invers. N-am mai fost în stare să scriu nimic pe blog ultima săptămână pentru că am avut un program extrem de ciudat – trezit pe la 3-4 dimineața, somn pe la 7-8 seara. Groaznic. Nici la lucru nu am mai dat randament cum trebuie pentru că pe la amiază deja mă apuca somnul și când se apropia ora 5 eram pe jumătate adormit.

Și cafeaua nu ajută deloc. Mai ales că faimosul Starbucks este, de fapt, apă chioară. Am și dovadă clară acum. Mi-am luat o cafea și, fiind adormit, m-am pătat pe tricou. Vreau să spun că după ce s-a uscat pata, a dispărut. De tot. Fără nicio urmă. De ce? Pentru că nu e cafea, e apă chioară, de aia.

Bine măcar că noaptea asta am reușit să dorm ceva mai normal. M-am culcat pe la 11 noaptea și m-am trezit la 7. Deși nu știu dacă o să dureze pentru că acum e amiază și deja mi-e somn. Revin cu povești și chestii când reușesc să intru în rând cu lumea. A, și am luat viza pentru State. Peste vreo două săptămâni mă fac american.

Întrebări de pe aplicația pentru viză pentru State. Cică background security check:

Have you ever been arrested or convicted for any offense or crime, even though subject of a pardon, amnesty, or other similar action?

Have you ever violated, or engaged in a conspiracy to violate, any law relating to controlled substances?

Are you coming to the United States to engage in prostitution or unlawful commercialized vice or have you been engaged in prostitution or procuring prostitutes within the past 10 years? 

Have you ever been involved in, or do you seek to engage in, money laundering? 

Do you seek to engage in espionage, sabotage, export control violations, or any other illegal activity while in the United States? 

Do you seek to engage in terrorist activities while in the United States or have you ever engaged in terrorist activities? 

Have you ever or do you intend to provide financial assistance or other support to terrorists or terrorist organizations? 

Are you a member or representative of a terrorist organization? 

Have you ever ordered, incited, committed, assisted, or otherwise participated in genocide?

Have you ever committed, ordered, incited, assisted, or otherwise participated in torture? 

Have you committed, ordered, incited, assisted, or otherwise participated in extrajudicial killings, political killings, or other acts of violence? 

Have you, while serving as a government official, been responsible for or directly carried out, at any time, particularly severe violations of religious freedom?

Mor de curiozitate câți teroriști, naziști, criminali de război, traficanți de droguri etc. au prins cu întrebările astea. Sunt foarte curios.

Vacanța a fost până acum un mare dezmăț culinar și bahic așa că până pun mahmurelile în ordine, mai povestesc două din avion.

În primul rând e faza cu ieșirile de urgență. Acolo sunt niște scaune cu mai mult loc la picioare și îți explică stewardesa că, în caz că ieșirea de urgență va trebui să fie folosită și tu stai acolo, deschizi ușa, lași tot avionul să iasă și tu ieși la urmă. Apoi te întreabă dacă ești “comfortable” cu asta. Normal că ești. La un zbor de 8 ore fiecare centimetru în plus în care îți poți întinde picioarele contează. Dar sunt curios câți ar urma instrucțiunile în momentul în care se activează instinctul de supraviețuire. Eu cred că aș ieși primul și aș închide ușa după mine. Și sunt convins că toți care stau acolo ar face la fel.

Am zburat cu Air Canada. Air Canada s-au modernizat. Au un ecran pe spatele fiecărui scaun, cu touch-screen, filme, muzică… tot ce vrei. Un loc în scaun unde să-ți bagi căștile ca să poți și asculta și ai distracție în timpul zborului. Mie, ca în bancurile cu programatori, mi s-a blocat și când i-am zis la stewardesă a zis că merge să-l reseteze. Asta pe zborul Vancouver-Toronto. L-a resetat și până a pornit, în timp ce toată lumea se folosea te touch-screen sau se uita la filme, eu aveam în față un ecran de consolă. Adică eu sunt programator, n-am nevoie neapărată de nu-știu-ce interfață. Măcar dacă mi-ar fi dat o tastatură.

Asta, după cum ziceam, s-a întâmplat pe Vancouver-Toronto. Înainte să urc în avion pentru Toronto-Munich, care era cel mai lung și deci cel mai oribil zbor (8 ore), mă întrebam dacă și ăsta are ecrane pe spătar peste tot. Ar fi ajutat mult la omorât timpul. Ei bine a avut. Al meu iarăși nu a mers. A fost “resetat” de 3 ori și atât. 8 ore m-am uitat la alții cum se uită la filme. După cum ziceam, ca în bancuri. Dar nu mă consider un programator prost, chiar merit asta?

De data asta mă amuz când scriu pentru că nu e viața de zi cu zi, doar scurta vacanță aici. Nu cred că timpul e suficient de lung cât să încep să mă enervez. Am ajuns în România. Știți cum am simțit că am ajuns în România? Pista de aterizare de la Timișoara avea gropi!!! Am aflat de la niște prieteni că a fost și închisă o perioadă din cauza asta. Așa că da – bine am venit în țară.

Pe urmă am venit în Hunedoara. A doua zi în Hunedoara, s-a luat apa. Fără niciun anunț, fără să știe nimeni nimic. Dis de dimineață și până seara, când a venit plină de nămol. Râdeam că e ca în Africa – și acolo apa este o resursă prețioasă, ca să nu mai zic de cea potabilă.

În rest totul e așa cum știam. Vecinii se joacă noaptea cu bormașina, telefoanele cântă manele, chelnerii uită că ai comandat… Părinții mi-au pus în vedere să nu cumva să umblu noaptea pe lângă containerele de gunoi din spatele blocului că acolo e o haită de câini agresivi. După cum ziceam, având în vedere că stau puțin pe aici, nu mă deranjează cât mă distrează. Dar e o diferență ca de la cer la pământ în mărunțișurile vieții de zi cu zi.

Am ajuns cu bine. Nu am mai scris pentru că am fost foarte ocupat să beau bere cu prietenii și să mă lupt cu diferența de fus orar. Am aterizat duminică pe la ora 1 la amiază. Planul meu a funcționat, într-un fel – nu am luat somn de cum am aterizat, am rezistat eroic până seara, când am fost în Bierhaus. M-am culcat pe la vreo 12 noaptea fiind convins că am rezolvat-o cu jet lag-ul. Pe naiba. M-am trezit cu noaptea în cap (după ora Canadei era ca și cum aș fi dormit de dupămasă). A doua zi pe la amiază muream de somn. Am zis că mai încerc odată. Seara Bierhaus, de data asta culcat pe la vreo 2 dimineața – același rezultat, m-am trezit tot cu noaptea în cap. Sper ca încet-încet să mă obișnuiesc totuși cu ora din România, și asta preferabil înainte să pornesc iar spre Canada. Dar nu sunt convins pentru că astăzi m-am trezit pe la 5:30…

Am avut încă o săptămână agitată. Am început concediul. De marți. Marți la ora 5 am pus punct, mi-am luat o sticlă de Jack Daniel’s și m-am cufundat în vacanță.

Pe urmă trei zile la rând am umblat prin oraș să rezolv tot felul de treburi înainte de plecare. Și am băut Jack Daniel’s. Astăzi în sfârșit am încheiat cu tot, soția termină de împachetat bagajele și mâine zburăm spre România. Abia aștept. O ciorbă de burtă, o shawarmă slinoasă din complex, Bierhaus…

Vom călători 16 ore. Plecăm dimineața la 11 jumate de aici și în Timișoara ajungem la 1 jumate. Diferență de fus orar mare. Planul e să rezist până seara în România, să bag un somn de 12 ore și dimineața să fiu fresh. Ăsta e planul. Exact ăsta a fost și când am zburat din Redmond dar cum am ajuns acasă cum am luat somn. M-am trezit pe la 3-4 dimineața. Probabil că se va întâmpla la fel și de data asta. Și nu m-ar deranja atât de tare, doar că Bierhaus e închis la ora aia