Skip to content

Pijamale

1 October 2008

Am multe pijamale. Foarte multe. De fiecare dată când primeam câte un pachet de acasă, student fiind, găseam acolo şi un rând de pijamale noi. Mama avea ciudatul obicei de a-mi cumpăra fiecare pijama pe care o vedea într-un magazin.

Am două perechi cu mânecă scurtă, de vară, plus încă două tot de vară din material subţire. Am patru sau cinci mai groase, din bumbac şi vreo două care nu-mi plac, din supraelastic. Indiferent ce culori se vor purta sezonul viitor, eu unul sunt pregătit: am pijamale bleumarin, crem, verzi, albastre, maro… Şi am şi toate modelele posibile: simple, cu dungi, cu carouri, cu pătrăţele. Imaginaţi-vă câte combinaţii există. Pot oricând să port nişte pantaloni albaştri cu pătrăţele cu o cămaşă crem sau nişte pantaloni albi cu dungi portocalii şi galbene cu o cămaşă maro. Aş putea purta la aceaşi pantaloni albi şi o cămaşă verde în carouri, dar mi se pare prea extravagant.

Lăsând moda deoparte, trăind printre atâtea pijamale, puteam să o apuc doar pe două căi: să nu le mai suport sau să îmi devină foarte dragi. Şi cum totuşi nu mă pot culca în blugi, au început să-mi placă. Îmi place să le port prin casă. Consider că sunt mai comode decât orice alt tip de haine şi întruchipează echipamentul ideal de leneveală. Activitatea începe în momentul în care trebuie să le schimb cu alte haine, mai potrivite societăţii. De aceea, pentru mine ele înseamnă relaxare. Câteodată, când trebuie neapărat să fac noaptea târziu sau dimineaţa devreme un drum scurt până la chioşc după ceva stric necesar – ţigări, pâine, hârtie igienică etc. – trişez. Îmbrac pantalonii şi bluza fără să mai dau jos pijamalele ca să nu îmi treacă lenea până mă întorc acasă. După această destăinuire îmi dau seama ce noroc am că nu sunt celebru. Altfel cred că de acum încolo aş fi fost întrebat de necunoscuţi pe stradă dacă port pijamale pe dedesubt. 

O cămaşă subţire, cu mânecă scurtă, aduce atât de bine cu un tricou că era să ies în oraş cu ea, până m-a oprit mama în râsul celorlalţi mebri ai familiei. Ce nu ştia, şi nu veţi afla nici voi niciodată, este că eu eram atât de sigur că este un tricou încât am şi ieşit cu el de câteva ori prin Timişoara. Noroc că seamăna atât de bine încât cei în necunoştinţă de cauză nu au observat. Sau au avut atât de mult bunsimţ încât nu mi-au spus nimic. Eu sper să fie prima variantă.

Post scris în pijamale.

From → true story

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: