Skip to content

E pe dos!

18 October 2008

Am constatat că aici e pe dos ca în România. Se muncește repede și se conduce încet.

Se muncește repede

Chiar vis-a-vis de noi se construiește un zgârie-nori, zgârie-nori care crește pe zi ce trece.  În ritmul ăsta cred că va fi gata înainte să ne mutăm noi de aici, peste o lună și ceva. În timp ce macaralele urcă materiale de construcții la ultimul nivel, câteva nivele mai jos se pun geamuri și ce mai trebuie pus și la etajele inferioare soția spune că a văzut că se mobilează. Nu am stat destul aici cât să văd cum se ridică o clădire de la început până la sfârșit dar, în ritmul în care se înalță, aș spune că sigur ia mai puțin de un an.

Îmi aduc apoi aminte de România, de liceul pe care l-am urmat în Hunedoara. Liceul s-a extins cu o anexă nouă astfel: când eram pe clasa a 5-a, s-a îngrădit zona și s-a făcut șantier. S-a muncit cât timp eu am terminat clasele 6, 7, 8, 9 și 10 și am avut ocazia să am clasa în noua clădire doi ani, a 11-a și a 12-a. Deci construcția a luat 6 ani. Ce s-a construit? Două etaje, câteva clase, o sală mare de sport. Atât. Oare ăsta să fie echivalentul a 6 zgârie-nori pe piața imobiliară din România?

Voiam să închei dar mi-am mai adus aminte de ceva ”din construcții”. Când lucram în Timișoara, firma avea sediul undeva la marginea orașului, într-o zonă unde se construiau atunci vile. Un biet ghinionist (nu cred că se potrivește asta având în vedere că totuși își permitea o vilă) a angajat niște muncitori care stăteau toată ziua la soare dacă era cald și nu veneau deloc la muncă dacă era frig. Șantierul era peste drum de firmă și, când ieșeam cu colegii în curte, la cafea, ne uitam la constructorii tolăniți pe acoperiș și râdeam unii de alții cum nu muncește nimeni. Din octombrie de când m-am întors din State până în februarie când am părăsit firma, la casă i s-a pus doar acoperișul.

Se conduce încet

Ieri am fost cu mașina la lucru pentru că ploua și mi-a fost groază să alerg prin ploaie până la navetă, mai ales că și dormisem puțin mai mult așa că alergatul ar fi fost făcut la propriu. Am mers destul de mult, am mai scris eu despre distanță. Peste 10 km sigur. Și era trafic, că multă lume mergea la lucru la ora aia. Și câteodată mă încadram prost și trebuia să schimb banda la 10 m de intersecție. Nu am auzit nici un claxon pe tot parcursul drumului. Când vrei să schimbi banda, ești lăsat întotdeauna. Nu te depășește nimeni claxonând și făcând semn cu farurile. Nu înjură nimeni. Toți merg frumos și cu răbdare, chiar dacă unii ar avea toate motivele să se grăbească la servici. Așa era și în Redmond. Frumos și civilizat. Ți-e mai mare dragul să stai blocat în trafic. Parol!

Mai are rost să scriu cum se conduce în România? Eu zic că nu.

From → personal

One Comment
  1. imi aduc aminte cu placere de perioada cand “descopeream” si eu politetea vestului. lasa, ca te obisnuiesti repede. mai nasol o sa fie cand o sa mergi in vizita in rromania si o sa ai tendinta sa dai prioritate cum o faci si aici si o sa te trezesti cu toate injuraturile de pe lume

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: