Skip to content

După viză

12 December 2008

Ieri a trebuit să merg, împreună cu soția, la consulatul Statelor Unite după viză. După cum e obiceiul la MCDC, am aplicat pentru un B1/B2 (business and travel), care să ne permită să mai dăm din când în când o fugă până în Redmond (și, sper eu, o fugă până în Waikiki mai încolo). Mersul după viză a fost, ca întotdeauna, o experiență grozavă.

În primul rând pentru că am avut programarea de la ora 7:30. Ca să ajungem la timp în Downtown a trebuit să luăm un autobuz din Richmond de la ora 6. Ca să ajungem la stația de autobuz la 6 a trebuit să plecăm de acasă la 5:30. Ca să plecăm de acasă la 5:30 a trebuit să ne trezim la 4:30. Și vreau să spun că m-am trezit pe la 3:45 din somn și, de groaza zgomotului infernal făcut de ceasul deșteptător, am preferat să rămân treaz. Da. Îmi e atât de urât de deșteptător astfel că de multe ori mă trezesc cu câteva minute înainte de a suna, semn că și subconștientului meu mereu treaz îi este urât de deșteptător. De data asta subconștientul a făcut exces de zel și m-a trezit cu 45 de minute mai devreme. Adevărul este că la ambasadă am ajuns fresh. Și că la ora 3 mi se închideau ochii de somn. Deci ziuă începută bine.

Ajuns la consulat, îmi aminteam de micile ”afaceri” care s-au dezvoltat în jurul consulatului SUA din România. De exemplu nu ai voie în interior cu ghiozdan, geantă sau chestii de genul ăsta. No problem. Un băiat simpatic dintr-o cafenea de lângă are grijă de el, contra cost, desigur. Pe urmă ar fi fotografiile pentru viză. Peste tot scrie că sunt passport size, dar este passport size american, care este diferit de passport size-ul din restul lumii. La București mi-au spus că nu îmi primesc dosarul cu pozele pe care le aveam. Am ieșit și mă gândeam disperat unde să merg să fac niște poze rapid. Ca norocul, un nenea simpatic dintr-o dubă parcată chiar în fața consulatului făcea poze instant la dimensiunea dorită, contra cost, desigur.

Ei bine de data asta am avut grijă – am plecat de acasă fără bagaje, soția fără poșetă, totul ca la carte. Asta până am ajuns la intrare. Acolo era un nenea de la Security care avea impresia că singur și înarmat doar cu un ton de harță apără siguranța întregului teritoriu al Statelor Unite ale Americii. Comenta tot timpul, la toată lumea, din orice motiv. Ei bine am pățit-o și eu. Deși nu aveam nici geantă, nici telefon mobil, nici Antrax la mine, aveam amărâtul de Zune. Care chiar dacă e doar un MP3 player și chiar dacă îl țineam stins, a fost suficient cât să nu mi se permită accesul în ambasadă pe motiv că nu e voie cu electronice. Să zicem.

Problema era că nu aveam ce să fac cu el. M-am gândit să întreb la Starbucks-ul din aceași clădire dacă pot să-l țină (v-am spus eu că se găsesc Starbucks peste tot). Acolo mi-au spus că din păcate nu au voie pentru că este aceași clădire cu consulatul – nu am prea înțeles de ce ar fi asta o problemă – dar că pot merge la orice alt local din zonă. ”Orice alt local din zonă” e mult spus pentru că la 7:30 dimineața doar Starbucks și încă o cafenea de peste drum mai erau deschise. Așa că merg la cafeneaua de peste drum. Acolo, un indian simpatic mă asigură că poate avea grijă de Zunele meu, contra cost, bine înțeles.

Și reușim într-un final să pătrundem. După stat la cozi și așteptat în diferite locuri, ajungem în sfârșit la interviu. Se știe că interviul există pentru a avea grijă ca, după ce ai primit o viză de vizitator, să nu cumva să îți placă atât de mult ce vizitezi încât să rămâi pe acolo. Așa că primești tot felul de întrebări. Am auzit, fără să vreau, ce întrebări puneau la celelalte persoane care erau intervievate înaintea mea. Chestii de genul: ”Unde locuiești?”. ”Acolo”. ”Și e apartamentul tău sau închiriezi sau cum?”. Practic, trebuie să prezinți cât mai multe dovezi că nu vrei să pleci de aici – că ai o locuință aici, că ești angajat, că ai conturi deschise la bănci etc. Am fost instruit din timp să iau cu mine mai multe hârtii: contractul de leasing de la apartament, fluturașii cu salariul meu, adeverință că lucrez la Microsoft și pe câți bani… Când am ajuns la ghișeu eram pregătit să răspund la orice întrebare încuietoare aș fi primit și să aduc și dovezi care să confirme răspunsul. Tipul s-a uitat peste permisul meu de muncă din pașaport (unde scrie și angajatorul) și zice ”A, lucrezi pentru Microsoft. Vrei să dai o fugă până în Redmond? Luni la 2:30 puteți veni după vize”. Pentru ce atâta bătaie de cap?

From → true story

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: